Priviram friptura de porc scoasă din cuptor, ușor arsă pe margini, și nu-mi venea să cred ce auzisem.
Ești expirată. Cer divorțul, spuse soțul meu, împingând farfuria. Suna atât de banal, ca și cum anunța o nouă creștere a prețurilor la benzină. Rămăsei încremenită, cu spatula de lemn în mână. Cactusul de pe pervaz arăta cu o spin îndoită spre tavan, parcă confirmând: S-a terminat pentru tine. Am patruzeci și șapte de ani, iar cu Andrei am petrecut douăzeci de ani împreună. Fiul nostru, Marian, studiază de mult în alt oraș, iar creditul pentru garsoniera noastră e aproape plătit. Și iată, dintr-o dată expirată.
Totul părea înghețat, ca o imagine alb-negru dintr-un vechi program TV. Priveam friptura arsă, întrebându-mă: Mai pot salva ceva din ea sau e deja prea târziu? Ciudat cum mintea se agață de detalii când se întâmplă ceva cu adevărat groaznic.
Rutina, coroziunea relațiilor
De primăvară, o tăcere grea se lăsase în casă. Andrei venea târziu de la serviciu, iar în weekend se cufunda în rapoartele pe care noul șef i le dăduse. Eu, în schimb, mă pierdeam în viața de birou: făceam bilanțuri, sortam documente, iar seara mă adăposteam lângă pisica noastră, Mitița. Conversațiile noastre erau rare. Doar scurte: Ia niște lapte, Pune bani pe card, Cine spală vasele azi? O oboseală lipicioasă ridicase un zid între noi.
Marian, fiul nostru de nouăsprezece ani, studia în alt oraș, trăind în cămin, și ne vedeam rar. Din când în când, suna să ceară bani. În vacanța de vară, venise acasă, și plănuiserăm un grătar la țară, dar nu se întâmplase: fie vremea nu era bună, fie Andrei era prea obosit. Simțisem deja că devenisem mai degrabă vecini decât soți.
Și ieri, am auzit verdictul final: Ești expirată.
Catalizator și conflict ascuns
Ideea divorțului fusese o umbră prezentă de mult. Acum câteva săptămâni, chiuveta din bucătărie se înfundase, și chemasem un instalator. Atunci, Andrei spusese: Astea sunt treburi de bărbat, lasă-mă pe mine. De ce o spusese? El nu se atingea niciodată de așa ceva. Totuși, mă mustrase că nu-l așteptasem, ca și cum i-ar fi plăcut să-mi arate cât de incapabilă eram.
Apoi, mai fusese și întâmplarea aia ciudată: vecina noastră, bunica Elena, ne întrebase pe scări: Andrei, Nadia, sărbătoriți curând aniversarea căsătoriei? Ne uitaserăm unul la altul nedumeriți data trecuse de o lună. O uitaserăm amândoi. Vecina ne privise cu milă, parcă știind deja nenorocirea noastră.
Dar nu mă așteptam la atâta directitate:
Un divorț? Serios?
Serios, spuse soțul meu, fără să mă privească. Sunt obosit. A durat prea mult.
Încercarea de a înțelege
Am petrecut noaptea pe canapeaua veche, unde obișnuiam să mă uit la seriale. Mitița, simțindu-mă supărată, s-a cuibărit lângă mine, torcând încet. Abia l-am auzit pe Andrei se închisese în dormitor. Dimineața, din obișnuință, am pus cafeaua la fiert și, privind ghiveciul cu cactusul înclinat, m-am gândit: Nici el nu mai are șanse. Stă uitat într-un colț, n-a mai înflorit de ani de zile. A dat odată o floare, dar numai una.
Am vrut să vorbesc cu soțul meu, dar nu am avut putere. Am plecat la serviciu, încercând să păstrez aparențele. La birou, teancuri de documente, colegi absenți jucând Sudoku în pauza de prânz… Iar eu nu mă puteam concentra. O gândire mă batea în cap: Sunt ca o cutie expirată?
L-am sunat pe Marian abia spre seară:
Marian, pai… tatăl tău a cerut divorțul.
După o tăcere, a răspuns:
Mamă, simțeam de ceva vreme că ceva nu e bine între voi. Dacă devine prea greu, te susțin. Vocea lui era calmă, aproape tristă. Nu te lăsa umilită, bine?
Am simțit grija lui. Pe de o parte, a crescut, dar pe de altă parte, are o singură familie, și dintr-o dată, totul se prăbușește.
Intervenția soacrei
A doua zi, soacra m-a sunat ea însăși. De obicei, mă întreabă de porumbeii de pe balcon, dar de data asta a abordat direct subiectul:
Se vorbește de divorț? Andrei mi-a spus ceva. Cum poți abandona familia la vârsta asta?!
Nu știam ce să răspund, am murmurat:
Nu eu am cerut-o.
Atunci n-ai știut să vezi, n-ai știut să ai grijă de el. Nu mai sunteți copii, Nadia. Andrei are aproape patruzeci și opt de ani! Trebuia să-i păzești liniștea, dar tu erai prea absorbită de serviciu, de rapoarte.
Aproape am izbucnit: deci eu eram vinovata, nu destul de femeie. Dar m-am stăpânit: la ce să mă cert cu ea? Trăiește la sat, petrece zilele în grădină cu sora ei și nepoții. Știe despre noi doar din rarele noastre conversații. Dar e convinsă că vina e mereu a nurorii.
Discuția din bucătărie
Sâmbătă, în sfârșit, am vorbit ca adulții. A ieșit din baie, nerăs și posomorât, și s-a așezat în fața mea. Pe perete, ceasul cu cuc moștenit de la bunica cucul nu mai funcționa de cinci ani. Simbolic, părea că timpul se oprise și în familie.
Nu mă voi răzgândi, spuse soțul meu, împingând ceașca. Sunt obosit, Nadia. Nu mai sunt sentimente. Apartamentul ăsta nu merită să ne țină legați. Poți rămâne aici. Nu cer să-l vindem acum. Dar vreau jumătate din valoare. Mă voi muta, poate voi închiria ceva, apoi voi vedea.
M-am uitat la masa zgâriată, la fața de masă decolorată, și l-am ascultat vorbind rece, ca despre o afacere
