В маленьком украинском городке, в inima plină de visuri și griji, locuia o fetiță pe nume Aliona. Avea opt ani, dar grijile care-i apăsau umerii ar fi putut cu ușurință pune la încercare un adult. Tatăl plecase demult, lăsând-o pe mama cu cinci copii și un buget mai subțire decât firul de iarbă printre betoane. Fiecare zi se transforma într-un fel de sport extrem: cine prinde primul bucata de pâine, scapă flămând doar la cină.
Aliona s-a învățat devreme cu realitatea. Pe timpul vacanțelor, sâmbăta și duminica, mergea mereu în piața centrală din Odesa, unde ajuta o babușcă cu vânzarea cartofilor și cepei, pentru câțiva grivne pe care-i strecura cu grijă în palma mamei. Era mândră precum un general rus după bătălie, chiar dacă bătăliile ei erau pentru câteva monede aruncate în grabă.
Într-o sâmbătă, pe la prânz, Aliona mergea spre casă, ocolind bălțile și încercând să nu observe cât de tocite erau încălțările. În drum, trecea mereu pe lângă un restaurant: mirosul de borș aburea geamurile, iar cartofii prăjiți pătrundeau până în măduva oaselor sale înfometate. Aliona se uita cu jind prin geam, visând la minunatele mâncăruri pe care le vedea doar în cărțile cu povești. O prăjitură cu ciocolată? Așa ceva nici în visele cele mai ciudate nu-i apăruse!
Dar, în acea zi, stomacul îi cânta o simfonie de protest. Prinde curaj, deschide cu teamă ușa restaurantului și pășește înăuntru. Și-a tras jacheta ponosită mai pe spate și-a vrut să facă jumătate de tură și să fugă, dar a zărit pe o masă o farfurie cu rămășițe: o bucată de cotlet și niște cartofi prăjiți, delir! Fără să stea prea mult pe gânduri, s-a așezat, a prins furculița și s-a pregătit să muște din vis.
Ghinionul, însă, n-are somn. Un chelner, pe nume Ivan, o zărea încă de la intrare, și când Aliona ridica furculița, Ivan ca pe scena unui teatr sau, i-a scos instant farfuria de sub nas! Săraca Aliona, cu ochii mari și umezi, se aștepta să primească o dojană sau să fie aruncată afară. Dar Ivan, om cu inimă de aur și privire blândă, s-a dus încet către bucătărie, lăsând-o pe micuță perplecsă și cu inima cât un purice.
Nu trece mult, și Ivan se întoarce victorios, cu farfurii aburinde: supa de găină, pilaf cu pui, compot de vișine rece și, ce să vezi, o felie serioasă de prăjitură cu ciocolată. Chipul Alionei, până atunci posomorât, se luminează ca zorii peste Nipru.
Am văzut că-ți era foame, îi spune Ivan, făcând haz de necaz.
Toată lumea merită să mănânce bine, mai ales un copil, adaugă el cu un zâmbet larg ca stepa.
Aliona, copleșită, înghite cu poftă și mulțumire. După primele îmbucături, se ridică, ștergându-și discret lacrimile cu mâneca. Merge la Ivan și, cu voce stinsă:
Mulțumesc. N-o să uit niciodată cât de bun ați fost. Dar dacă se poate, îmi puneți și mie restul la pachet? Să duc acasă. Mama n-a avut ieri bani nici de pâine.
Ivan rămâne cu gura căscată și un nod serios în gât, ca oricine prins cu sufletul la vedere. Dispare în bucătărie și revine cu o sacoșă plină de caserole.
Ia, să aibă și frații tăi ce pune pe masă! spune el, întinzându-i pungile cu zâmbet cald.
Aliona, la rândul ei, aproape că plângea de fericire.
Vai, domnule Ivan, din suflet mulțumesc! Cum aș putea să vă răsplătesc?
Ivan dă din mână a rusesc, larg și sincer.
Uite, deja m-ai răsplătit: ai reamintit unchiului Ivan că uneori cea mai bună prăjitură e să împarți cu alții. Ține minte: lumea noastră e mai caldă dacă lăsăm bunătatea să se așeze la masă cu noi.
Aliona a plecat acasă nu doar cu burta plină, ci și cu un vis: să crească și ea mare, să ajute pe oricine i-ar ieși în cale, să dea o mână de ajutor și un zâmbet, ori de câte ori poate exact cum a primit, într-o sâmbătă obișnuită, într-un mic restaurant ucrainean, la marginea Odesei.
