Знаешь, я уехала на заработки в Киев. Сестре переводила гривны, чтобы мама не ducă lipse, însă când m-am întors acasă… nu am mai avut cuvinte.
Plecarea mea a fost cu o valiză mică și cu sufletul frânt. Nu pentru că visam să-mi las blocul, cartierul din Harkov, prietenii din copilărie, ci pentru că, uneori, viața nu te întreabă dacă ești gata. Te pune la zid și te forțează să alegi între aș vrea și trebuie. Iar eu, dacă era să aleg a doua oară, la fel aș fi făcut, căci mama rămăsese singură. De mult nu mai era tânără, și boala începea să o doboare pe zi ce trecea. Simțeam asta de fiecare dată când vorbeam la telefon. Niciodată nu se plângea însă.
Nu-ți fă griji, mamă. Ai grijă de tine acolo, eu mă descurc.
Așa îmi spunea mereu.
Eu o credeam. Aveam nevoie să o cred.
Cu sora mea, Katia, am căzut de acord la un plan simplu: eu muncesc, eu trimit bani iar ea are grijă de mamă. Merge să o vadă, o ajută, îi cumpără cele necesare, îi plătește facturile, îi organizează totul. Mi se părea firesc. Așa ar trebui să fie într-o familie, nu?
Lunar trimiteam bani acasă, fără întârziere, fără plângeri. Săream din pat în zori, munceam până seara la curățenie, cu mâinile crăpate și spatele în pioneze, dar în gând îmi repetam aceeași frază:
E pentru mama. Se merită.
Îmi imaginam că acasă e cald, că mama are tot ce-i trebuie, că e îngrijită. Că banii trimiși nu sunt doar hârtii, sunt și o dovadă de dragoste, un semn că nu am uitat-o.
Au trecut luni, apoi ani.
Apoi, într-o zi m-a cuprins așa un dor, de parcă nu mai încăpeam în mine. Dorul ăla care nu te mai lasă să ai răbdare. Sentimentul ăla de Du-te acasă. Acum. Am cumpărat bilet la tren fără să zic nimănui. Nici mamei, nici lui Katia. Voiam să fie o surpriză, să intru pe ușa aceea bătrânească și să o văd pe mama cum îmi zâmbește, cum mă ceartă că am slăbit, cum mă mângâie pe obraz și-mi zice încet:
Dochia ai venit
În ziua aceea am coborât din tren cu inima în gât, ca un copil. Am luat-o direct spre scară, am alergat la etajul nostru, cu cheia veche în buzunar cheia copilăriei mele. Cheia care nu deschidea doar o ușă, ci toată copilăria mea.
Am băgat cheia în yală. Am deschis. Și atunci am simțit mirosul greu, apăsător, de cameră stată, cu tristețe îngropată. Mi-a stat stomacul.
Am intrat. Am rămas blocată. Nu pentru că nu aveam cuvinte, ci pentru că tot ce vedeam nu încăpea în niciun gând de-al meu.
Mama era în pat. Nu patul de odihnă, ci patul acela pe care nu te mai poți ridica. Acoperită cu o pătură groasă, veche, pe margini murdară. Părul complet alb, trasă la față, cu ochii stinși, încercănați, care cândva zâmbeau. În jurul ei haos: pungi, haine aruncate, cutii de pastile, vase nespălate, praf, dezordine. Totul părăsit, ca și cum mama fusese uitată.
M-am uitat împrejur și sângele mi-a înghețat. Unde trebuia să fie acasă era doar o rană mare.
Mamă… am șoptit, de abia m-am auzit.
Ea s-a întors spre mine. O clipă numai, am văzut o scânteie în ochii ei.
Tu ești tu?
Am venit mai aprope și am simțit că mă lasă genunchii.
Mamă, ce e aici? De ce așa? Eu știu că ți-am trimis bani în fiecare lună…
Nu am zbierat. Dar în mine era un urlat.
Mama a tras adânc aer, cu greu.
Dochia… Katia a venit rar. Zicea că-i obosită, că are treabă N-am vrut să te supăr…
Atunci a dat peste mine o rușine. Rușinea că am crezut că dragostea se pune în plic. Rușinea că am sperat că banii țin loc de prezență. Rușinea că mi-am văzut de viața mea, departe, crezând că e suficient ce fac.
M-am așezat lângă pat, i-am luat mâna. Rece. Mâna care m-a ținut la primii pași, mi-a șters lacrimile, mi-a făcut cruce pe frunte când ieșeam din casă. Acum, o mână ce tremura.
Iartă-mă, mamă, am spus încet.
Iartă-mă că n-am văzut…
Iartă-mă că am crezut că ajunge să trimit bani…
Mama m-a privit și a încercat să zâmbească.
Tu ai fost bună, Dochia… Tu ai muncit… Eu doar… am fost singură.
Și vorbele astea au durut mai rău decât tot ce-am trecut. Am fost singură. Doar atât.
În seara aceea am făcut curat până m-au usturat degetele. Am aruncat tot ce era stricat, am aerisit, am spălat, am schimbat lenjeria, am pus o pătură caldă, curată peste ea. Și, pentru prima dată după mult timp, mama a adormit liniștită. Nu pentru că avea medicamente, ci pentru că avea pe cineva lângă ea.
A doua zi m-am dus la Katia. Nu cu ură, ci cu adevărul. Cu durerea care nu mai are nevoie de certuri, pentru că doare deja prea tare.
Unde s-au dus banii?
Unde ai fost tu când mama se stingea? Eu eram la telefon departe și tu erai aici
Katia a încercat ceva să spună, să se scuze. Dar eu nu mai eram fata aceea care plecase plină de speranțe în Kiev. Eram fata care s-a întors și a văzut.
Odată ce vezi, nu te mai poți minți.
Am rămas acasă. Pentru că am înțeles ceva ce nu mă învățase nimeni. Că uneori, cel mai mare ajutor nu e banii. E prezența. E acel sunt aici. E nu ești singură.
Mama nu avea nevoie de bogăție. Avea nevoie de un om. Avea nevoie de mine.
Acum când mă uit la ea cum stă la masă, cu ceai în față, cu mâinile tremurânde, dar privirea mai liniștită știu că timpul nu-l pot da înapoi. Dar pot să dau ce mi-a rămas: dragoste adevărată, prezentă.
Și, dacă ai părinți singuri, nu aștepta să fie târziu. Sun-o pe mama ta. Du-te la ea. Întreab-o dacă e bine și ascultă cu adevărat ce-ți spune. Căci unele mame spun sunt bine în timp ce sting în tăcere.
Și va veni o zi, poate, când te întorci acasă și nu mai ai cuvinte. Nu aștepta clipa aceea.
Uneori, părinții nu cer ajutor pentru că le e rușine. Și tac, până sting. Trimite povestea asta cuiva care are părinți singuri. Poate astăzi salvezi o inimă.
